Hai să ne împrietenim

S: Hai s-o luăm uşurel şi de la capat..
-Ce e părintele? Ce ar trebui el să reprezinte!?
În cărţile sau vorbele unor oameni în varstă, spun că sunt cei care ar trebui să-ţi fie mereu alături..fie bine sau rău, nu ? De ce când ai mai mare nevoie de ei te trădează? Unde ajungem când şi propriul tău părinte te dezamăgeşte?
Lucruri ce încetul cu încetul te macină… stai şi încerci să-ţi regăseşti liniştea într-o amărâtă de pagină…cel puţin de ea eşti sigur că nu dezamăgeşte, o să-ţi fie alături atunci când ai mai mare nevoie.
Stai şi te uiţi în gol… te gândeşti oare cu ce ai greşit, de ce trebuie să ţi se întâmple toate astea doar ţie.
-Pentru ce-s prietenii?
Te uiţi în jur şi când speri că prietenii vor fi alături de tine, îţi dai seama că au dispărut. Totul se dărâmă… pentru ei din păcate eşti bun doar când le eşti alături.. apoi urmează fără să ai dreptul să ştii, de ce , cum şi din vina cui.. buni prieteni, nu? Nu… ziceam cei mai buni prieteni pentru totdeauna… nu există totdeauna, e doar un lucru cu care te amăgeşti singur.
O perioadă de nelinişte, nopţi nedormite, seri în care pur şi simplu te trezeşti brusc şi îţi dai seama că simţi nevoia să o ai alături , să îi auzi vocea… te trezeşti vorbim despre ea.. gândul mereu la ea… Oare merită ? Nu… ştiu, ştim, dar nu avem acum ce să facem. Sperăm ca timpul să rezolve toate problemele.

D: Timpul a devenit probabil cel mai de încredere prieten. Mereu pe fugă, însă capabil să te ajute să uiţi, să te facă să plângi şi tot el să te liniştească. Suntem undeva la limita dintre tragic şi comic, undeva în momentul ăla critic ce te face să razi şi să plângi în acelaşi timp, simţindu-te în final un om josnic, poate chiar patetic.
A sosit ultima zi dintr-un capitol atât de vechi, şi totuşi atât de scurt. Un capitol dintr-o viaţă de om, un capitol ce a început şi s-a sfârşit exact aşa cum s-a întâmplat cu toate celelalte. Nimic special în definitiv, doar o altă etapă parcursă fără succes.
Mă uit peste poze şi realizez că timpul a trecut mult prea repede. Poate că şi el e la fel ca orice alt prieten. Trece puţin, îşi pune amprenta asupra ta şi asupra acţiunilor tale, după care îşi face bagajul şi pleacă mai departe, către un alt om, poate mai bun decât tine.
Sunt unele zile în care îţi e dor de ea? Sunt unele zile în care o vrei acolo, doar să o priveşti, să te liniştească cu negrul imuabil al genelor sale, fără să-ţi zică nimic, să te ia în braţe chiar dacă ai greşit, să te sărute pe frunte şi să te liniştească, şoptindu-ţi la ureche: “Sunt aici, nu plec niciunde!” ? Îţi e dor de zilele în doi, când soarele promitea mai mult decât o altă zi alături de ea. Îţi e dor până şi de râsul ei şăgalnic, copilăresc, cu tonuri colorate şi ecouri atât de liniştitoare. Îţi e dor de multe, însă în definitiv îţi e dor cel mai mult de ea şi de felul ei de a fi, felul ei unic prin care reuşea să te facă să fii tu, acel tu din alt capitol uitat de vreme.
Timpul s-a dovedit a fi cel mai parşiv prieten pe care l-ai avut până acum. Ţi-a luat-o pe ea, ţi-a luat multe seri de mai, cu ploi răcoroase în care erai împlinit. Te-a trădat aşa cum trădează toţi în final …
Trădarea. O abilitate umană pe care o exercităm spontan, realizând abia apoi consecinţele acţiunii noastre.

S: Tradarea- cel mai josnic lucru pe care îl poate face un om. Şi totuşi apelează de prea multe ori la ea. Naivitatea, prostia, incoştienţa.. Toate duc într-o singură direcţie, iar mai târziu te vei trezi singur, între patru pereţi, gândindu-te ce a mai rămas din acel copil naiv, care ştia să se bucure la cea mai mică prostie, care nu ştia ce înseamnă suferinţa, admira fiecare rază a soarelui. Timpuri nu de mult apuse..dar apuse din păcate. Exista unele lucruri atât de delicate într-o prietenie încât ar putea sa fie rănită chiar cu petala unui trandafir..
Stau şi mă uit la telefon… tot aştept un semn de la tine.. fără să-mi dau seama îmi apar pe buze cuvinte ciudatate ce descoperă durerea din sufletul meu. Nimic..
Te uiţi că te lupţi cu morile de vânt pentru ea şi mai târziu te trezeşti cu un cuţit înfipt pe la spate. Asta e lumea în care trăim: o lume plină de ură, invidie şi duşmănie..Dacă o iei mai tare şi o întrebi de unde atâta duşmănie, nu ştie să-ţi răspundă. Oare de ce ? Pentru simplul fapt că majoritatea lucrurilor săvârşite de ea nu sunt şi gândite de ea. Dar pur şi simplu asta e.. din păcate nu ne dăm seama de valoarea unui lucru decât atunci cand l-am pierdut pentru totdeauna!
,, În lumea asta , unde totul se uită, unde totul se iartă, unde fiecare se gândeşte doar la el e greu să spui : Gandeşte-te şi la mine!”

D: “E bine să te înduioşezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este să le vii în ajutor.’’ – Voltaire
Şi dacă le vii în ajutor, îi iei de mână şi cu ajutorul tău trec peste momentul critic, după care îţi întorc spatele şi pleacă mai departe, tratându-te ca pe un şerveţel de unică folosinţă în care şi-au suflat nasul când le era mai greu şi l-au arucat la gunoi când a trecut pasa grea, cum e?!
Te încearcă un sentiment acut de dezamăgire ce se instalează fără ruşine în inima ta, te tulbură, te zdruncină complet, şi realizezi că tot binele ce l-ai facut se întoarce împotriva ta cu o notă de răutate.
Unde e acum ea?! De ce nu e aici să-ţi spună că totul o să fie bine, aşa cum tu ai stat nopţi la rând lângă ea, ţinând-o strâns de mână să te simtă, să ştie că e cineva lângă ea care o va ajuta să treacă peste toate problemele astea ?
Noi suntem aici, prietenii pe care o sa-i ai mereu, care nu or să plece exact atunci când o să ai mai mare nevoie de ei. Suntem cei ce te vom ajuta să treci peste perioada asta ce nu o înţelegi nici măcar tu.
Pune în balanţă. Nu confunda prietenia cu alte lucruri.
Mircea Cărtărescu spunea cândva următorul lucru: “Eşti ce eşti, ce se vede, niciun strop mai mult. Eul nostru nu mai e altceva decât vidul interior indus de viaţa noastră supraaglomerată, supraocupată, din care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce cu adevărat contează.”
Gândeşte-te ! Şi nu gândi cu creierul. Gândeşte cu sufletul, sufletulul acela în care mai există o umbră vădită a persoanei care ai fost, a persoanei care trebuie să fii.
Gândeşte-te, căci în final “nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce cu adevărat contează” !

S:,,Nimic nu e ,, viaţă “ dar nimic nu valorează cât ea! Fără prietenie nu există viaţă”

D:Somn uşor, prietene! Te pup, ai grijă de tine.

Poveste fara nume..

Încep o poveste fără nume, ce nu are sfârşit, nici măcar un început. Are doar o intrigă zdruncinătoare, gata să te brăbuşească, din nou, într-un noian de iluzii.
Era undeva într-o zi, oricare. Dacă vrei să fie o zi de marţi, marţi era. În jur, nimic familiar. O cabană veche, cu lemn putrezit, ce a rezistat zăpezilor din cine ştie care iarnă, care a stat în ploile puhave de august, sfârşit furtunos de august, şi a ascultat geamătul norilor. S-a uscat în candoarea unui soare de iulie, şi a continuat să aştepte nemărginirea.
De jur împrejur, o pădure deasă, cu pomi sănătoşi, plini de încredere. Nu ştiu ce lună era, cred că undeva prin mijlocul verii. Frunzele erau verzi, de un verde crud, cu miresme uitate ale unor ploi primăvăratice.
Nimic nu mi-a împiedicat un sentiment de siguanţă profundă să se instaleze în sufletul înjosit.
Senzaţie acută de calmitate. Apogeu atins cu succes.
Era poate un vis… sau realitatea. Nu asta conta. În aer se simţea o linişte enigmatică. Era liniştea de după furtună.
Cer lipsit de nori, absenţă totală. Doar un întins albastru, nemărginit, dincolo de care se afla o altă lume.
Tropos interior aflat la limita dintre zi şi noapte. Sentiment prelung de linişte. Îmi plimbam inima în jurul cabanei, cautând o uşă… nu avea. Doar un spaţiu gol, ce ţinea loc de geam. Înăuntru nu era nimic, doar o podea de lemn goală. Plecasei.
Mă aşez în faţa geamului etern deschis. Mi-aş fi dorit o uşă, una cât de mică, să mă strecor pe sub ea şi să te găsesc aşa cum te găseam înainte, cu braţele deschise.
Găseşte tu un final.

ganduri hai hui...

Uite cum stau si incerc ma regasesc intr-o amarata de pagina..stau si imi las sufletul sa curga..
Dar pana cand!? Totul trebuie sa aiba la un moment dat un final..orice poveste..orice lucru..
Chiar si omul are un final..
Poate nu era nevoie sa trec si prin asta.. de ce cand gresesti fata de o persoana , se intampla ca la greu ea sa fie alalturi de tine !? de ce viata e asa cruda ? crud e mult spus..ok sa zicem nedreapta ?
30 iulie.. ziua de 30..poate trebuia sa fie o zii cel putin obisnuita.. nu o sarbatoare.. dar nu se poate.. la noi totul trebuie sa se rezume la certuri,ura,dusmanie, invidie..sau in unele cazuri falsitate..
Vreau sa traiesc vara trecuta.. de ce timpul isi bate joc de noi ? unde’I linistea de alta data? Tampeniile..
Totul se termina…pana si bike-ul ma tradat  asa cum s-a rupt el..incetu cu incetu asa voi fii si eu.. intotdeauna se zice ,,gata! Trecem peste si o luam iarasi de la capat!” dar pana cand ?
Ma uit in jurul si ce vad ? toata lumea fumeaza..bea..se distreaza cum zicea cineva…te uiti la ei.. si ti se face scarba , vezi oameni care au sarit din pampers fix cu gura pe sticla de bere..Vezi !? deaia berea nu mai are gust..In ziua de azi..esti bun esti luat de prost..defapt asta se stie de mult..dar din pacate nu mai exista persoane in firea lor..defapt au mai ramas foarte putini oameni..restu nu stiu cum le pot spune..maimute ? nu..asta e o mare jignire..lucruri ciudate..chestii neindentificate.. toata lumea cauta sa iasa in evidenta cu ceva..dar de ce ai iesii in evidenta , stand intr-o carciuma cu paiu in gura si berea la nas ? mai bine raman in anonimatu meu..De ceva timp ma framanta o intrebare..oare sunt eu prea ciudat? Inapoiat ? sau unii din jurul meu sunt pe drumul “cel bun”? de ce incearca sa se foloseasca de tine? De ce cand vrei sa ajuti o persoana , esti dat la o parte!? Multe intrebari..raspunsuri 0

egoism la capat de foaie

Dă-mi o palmă peste obrazul ăsta confuz şi spune-mi că e doar proasta mea imaginaţie. Încep să înebunesc sau e doar din cauza zilelor interminabile de vară fără soare?
Covoraş de nori buimaci de-asupra capului meu. E şi el la fel de buimac ca şi ei.
Nelinişte anxioasă.
Gânduri rezumate la un gol avid de nesiguranţă şi incertitudini. Inimă imobilă, nefolositoare spre sfârşitul serii.
Îmi e dor de zilele în care îmi lăsam sentimentele năvalnice pradă oamenilor, să se joace cu ele ca şi cum s-ar juca cu nişte păpuşi de plastic. Îmi e dor de zilele în care râdeam până la ore cu A.M. la final cu tine, dându-ne seama abia la ivirea zorilor celeilalte dimineţi că nu avem un motiv raţional… defapt nici măcar unul iraţional pentru atâta veselie.
Odată cu dispariţia soarelui (chestia aia mare, gălbuie, călduţă, parcă zâmbitoare uneori), s-au evaporate şi zilele acelea ce-mi dădeau încredere în mine şi forţă să încep o nouă zi. Acum .. totul e un haos continuu, cu cer anonim, plumburiu, fără expresii.
Tu, un simplu trecător pe o stradă ce nu-i a mea în totalitate.
Te salut sfioasă. Îţi arunci o privire întrebătoare după care zâmbeşti. Ce ar trebui să înţeleg din asta ?
Aceeaşi confuzie nesimţită. Nu sunt egoist, mă gândesc la tine în fiecare zi.

Joi...

Am sărit peste ziua de joi, crezând că nu s-a întâmplat nimic interesant. Însă s-a întâmplat ceva nu numai interesant, aproape apocaliptic, terifiant. Mi-am dat seama că ne îndepărtăm.
Astăzi e joi. Calendarul mă trădează, mă bate pe umăr şi mă atenţionează că am încurcat zilele. E luni defapt. Dar asta nu mă împiedică să-mi imaginez că e joi.
Cum spuneam, astăzi e joi…la mine în suflet, la mine în stomac. E ziua accea pe care o resimt atât de bine în interiorul trupului meu, încât încep adesea să cânt ca un copil nebun. E ziua aceea care se zbate în mine, care îmi spune că nu e timp de stat pe loc.
E joi. Mereu am fost sigură că e joi în astfel de zile.
Afară plouă. Dar nu e o ploaie violentă, o ploaie care să mă agite sau care să mă revolte. E o ploaie rece, dar cu stopi mici. E o ploaie liniştită, dar ageră. E acea ploaie care va curăţa ziua aceasta.
Distanţa dintre noi e lungă. Depinde cum o calculezi. Tu o calculezi în paşi, şi brusc eşti în ceaţă. ( 200 de paşi sunt mulţi?) Eu o calculez cu unităţile de măsură ale sufletului meu josnic. Sunt unităţi de măsură nedefinite, incerte, însă pentru mine atât de clare… ne desparte o discuţie, ne despart nişte cuvinte aruncate la întâmplare şi da … 200 de paşi.
Dacă ai să faci primul pas, promit să-i fac eu pe restul 199. Nimic nu mă va opri azi să păstrez amintirea unei zile de luni ce părea a fi joi.
E joi, dar noi nu mai suntem acei “noi doi” dintr-o altă joi.

Te rezumi doar la un şablon nenorocit de femeie fără scrupule. Falsitatea îţi umblă prin sânge atât de spontan, de parcă ar fi o globulă roşie. Te hrăneşti cu planuri diabolice… copilă naivă.
Te îmbraci în haine dincolo de care se ascunde o femeie uşoară, greutate undeva la 40 şi ceva de kg, suflet scârbit, sentimente atât de false, încât ai impresia că mănânci polisteren.
Te privesc de la balconul apartamentului meu şi încep să râd. Mă amuzi! Încerci să te ascunzi în spatele unor oameni la fel de falşi ca şi tine. Uită-te în jurul tău şi ai să te vezi pe tine însăţi. Ştii vorba aia “Cine se aseamană se adună!” … voi vă adunaţi, vă asemănaţi şi vă înmulţiţi ca viermii ăia nesătuli.
Mai beau o gură de bere şi arunc cutia. Astăzi plouă. Opresc muzica, opresc orice gând ştrengar. Pun viaţa pe pauză şi ascult fiecare strop, simţindu-i unduirea atât de atrăgătoare pe pământul satisfăcut.
Un orgasm natural, unul mut. Şi tu, la capăt de stradă, cu prietenul tău. O partidă de sex rapid în ploaie, în văzul tuturor. Nimic nu vă opreşte, sunteţi amândoi două finiţe la fel de josnice.
Trag jaluzelele şi mă arunc în pat.
Nici ploaia nu poţi s-o mai asculţi în linişte …

De-ar fi sa-i luam pe toti la rand,
Si actualii dar si fostii,
Cei mai destepti de pe Pamant
Au fost intotdeauna...PROSTII.

Nu te ruga la ursitoare
Sa-ti faca-n viata ta vreun rost,
Mai bine urla-n gura mare:
"Iubite Doamne, fa-ma....PROST!"

De ce sa tragi ca la galera,
Sa-nveti atatea fara rost,
De vrei sa faci o cariera
Ajunge numai sa fii...PROST.

In lumea asta cu de toate,
Unde se-nvata contra cost,
Pacat ca nici o facultate
Nu da si diploma de....PROST.

Avem impozite cu carul
Dar inotam in saracie
Si ce buget ar avea statul
Dintr-un impozit pe.....PROSTIE...

Ei sunt ca iarba, cu duiumul,
Sa nu-i jignesti, sa nu-i improsti!
O, Doamne, de ne-ar creste graul
Cum cresc recoltele de ...PROSTI.

Si-n lumea asta rasturnata,
Unde cei strambi sunt cei mai drepti,
Savantii nostri mor de foame
Si numai PROSTII sunt destepti