Încep o poveste fără nume, ce nu are sfârşit, nici măcar un început. Are doar o intrigă zdruncinătoare, gata să te brăbuşească, din nou, într-un noian de iluzii.
Era undeva într-o zi, oricare. Dacă vrei să fie o zi de marţi, marţi era. În jur, nimic familiar. O cabană veche, cu lemn putrezit, ce a rezistat zăpezilor din cine ştie care iarnă, care a stat în ploile puhave de august, sfârşit furtunos de august, şi a ascultat geamătul norilor. S-a uscat în candoarea unui soare de iulie, şi a continuat să aştepte nemărginirea.
De jur împrejur, o pădure deasă, cu pomi sănătoşi, plini de încredere. Nu ştiu ce lună era, cred că undeva prin mijlocul verii. Frunzele erau verzi, de un verde crud, cu miresme uitate ale unor ploi primăvăratice.
Nimic nu mi-a împiedicat un sentiment de siguanţă profundă să se instaleze în sufletul înjosit.
Senzaţie acută de calmitate. Apogeu atins cu succes.
Era poate un vis… sau realitatea. Nu asta conta. În aer se simţea o linişte enigmatică. Era liniştea de după furtună.
Cer lipsit de nori, absenţă totală. Doar un întins albastru, nemărginit, dincolo de care se afla o altă lume.
Tropos interior aflat la limita dintre zi şi noapte. Sentiment prelung de linişte. Îmi plimbam inima în jurul cabanei, cautând o uşă… nu avea. Doar un spaţiu gol, ce ţinea loc de geam. Înăuntru nu era nimic, doar o podea de lemn goală. Plecasei.
Mă aşez în faţa geamului etern deschis. Mi-aş fi dorit o uşă, una cât de mică, să mă strecor pe sub ea şi să te găsesc aşa cum te găseam înainte, cu braţele deschise.
Găseşte tu un final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu