Dă-mi o palmă peste obrazul ăsta confuz şi spune-mi că e doar proasta mea imaginaţie. Încep să înebunesc sau e doar din cauza zilelor interminabile de vară fără soare?
Covoraş de nori buimaci de-asupra capului meu. E şi el la fel de buimac ca şi ei.
Nelinişte anxioasă.
Gânduri rezumate la un gol avid de nesiguranţă şi incertitudini. Inimă imobilă, nefolositoare spre sfârşitul serii.
Îmi e dor de zilele în care îmi lăsam sentimentele năvalnice pradă oamenilor, să se joace cu ele ca şi cum s-ar juca cu nişte păpuşi de plastic. Îmi e dor de zilele în care râdeam până la ore cu A.M. la final cu tine, dându-ne seama abia la ivirea zorilor celeilalte dimineţi că nu avem un motiv raţional… defapt nici măcar unul iraţional pentru atâta veselie.
Odată cu dispariţia soarelui (chestia aia mare, gălbuie, călduţă, parcă zâmbitoare uneori), s-au evaporate şi zilele acelea ce-mi dădeau încredere în mine şi forţă să încep o nouă zi. Acum .. totul e un haos continuu, cu cer anonim, plumburiu, fără expresii.
Tu, un simplu trecător pe o stradă ce nu-i a mea în totalitate.
Te salut sfioasă. Îţi arunci o privire întrebătoare după care zâmbeşti. Ce ar trebui să înţeleg din asta ?
Aceeaşi confuzie nesimţită. Nu sunt egoist, mă gândesc la tine în fiecare zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu