egoism la capat de foaie

Dă-mi o palmă peste obrazul ăsta confuz şi spune-mi că e doar proasta mea imaginaţie. Încep să înebunesc sau e doar din cauza zilelor interminabile de vară fără soare?
Covoraş de nori buimaci de-asupra capului meu. E şi el la fel de buimac ca şi ei.
Nelinişte anxioasă.
Gânduri rezumate la un gol avid de nesiguranţă şi incertitudini. Inimă imobilă, nefolositoare spre sfârşitul serii.
Îmi e dor de zilele în care îmi lăsam sentimentele năvalnice pradă oamenilor, să se joace cu ele ca şi cum s-ar juca cu nişte păpuşi de plastic. Îmi e dor de zilele în care râdeam până la ore cu A.M. la final cu tine, dându-ne seama abia la ivirea zorilor celeilalte dimineţi că nu avem un motiv raţional… defapt nici măcar unul iraţional pentru atâta veselie.
Odată cu dispariţia soarelui (chestia aia mare, gălbuie, călduţă, parcă zâmbitoare uneori), s-au evaporate şi zilele acelea ce-mi dădeau încredere în mine şi forţă să încep o nouă zi. Acum .. totul e un haos continuu, cu cer anonim, plumburiu, fără expresii.
Tu, un simplu trecător pe o stradă ce nu-i a mea în totalitate.
Te salut sfioasă. Îţi arunci o privire întrebătoare după care zâmbeşti. Ce ar trebui să înţeleg din asta ?
Aceeaşi confuzie nesimţită. Nu sunt egoist, mă gândesc la tine în fiecare zi.

Joi...

Am sărit peste ziua de joi, crezând că nu s-a întâmplat nimic interesant. Însă s-a întâmplat ceva nu numai interesant, aproape apocaliptic, terifiant. Mi-am dat seama că ne îndepărtăm.
Astăzi e joi. Calendarul mă trădează, mă bate pe umăr şi mă atenţionează că am încurcat zilele. E luni defapt. Dar asta nu mă împiedică să-mi imaginez că e joi.
Cum spuneam, astăzi e joi…la mine în suflet, la mine în stomac. E ziua accea pe care o resimt atât de bine în interiorul trupului meu, încât încep adesea să cânt ca un copil nebun. E ziua aceea care se zbate în mine, care îmi spune că nu e timp de stat pe loc.
E joi. Mereu am fost sigură că e joi în astfel de zile.
Afară plouă. Dar nu e o ploaie violentă, o ploaie care să mă agite sau care să mă revolte. E o ploaie rece, dar cu stopi mici. E o ploaie liniştită, dar ageră. E acea ploaie care va curăţa ziua aceasta.
Distanţa dintre noi e lungă. Depinde cum o calculezi. Tu o calculezi în paşi, şi brusc eşti în ceaţă. ( 200 de paşi sunt mulţi?) Eu o calculez cu unităţile de măsură ale sufletului meu josnic. Sunt unităţi de măsură nedefinite, incerte, însă pentru mine atât de clare… ne desparte o discuţie, ne despart nişte cuvinte aruncate la întâmplare şi da … 200 de paşi.
Dacă ai să faci primul pas, promit să-i fac eu pe restul 199. Nimic nu mă va opri azi să păstrez amintirea unei zile de luni ce părea a fi joi.
E joi, dar noi nu mai suntem acei “noi doi” dintr-o altă joi.

Te rezumi doar la un şablon nenorocit de femeie fără scrupule. Falsitatea îţi umblă prin sânge atât de spontan, de parcă ar fi o globulă roşie. Te hrăneşti cu planuri diabolice… copilă naivă.
Te îmbraci în haine dincolo de care se ascunde o femeie uşoară, greutate undeva la 40 şi ceva de kg, suflet scârbit, sentimente atât de false, încât ai impresia că mănânci polisteren.
Te privesc de la balconul apartamentului meu şi încep să râd. Mă amuzi! Încerci să te ascunzi în spatele unor oameni la fel de falşi ca şi tine. Uită-te în jurul tău şi ai să te vezi pe tine însăţi. Ştii vorba aia “Cine se aseamană se adună!” … voi vă adunaţi, vă asemănaţi şi vă înmulţiţi ca viermii ăia nesătuli.
Mai beau o gură de bere şi arunc cutia. Astăzi plouă. Opresc muzica, opresc orice gând ştrengar. Pun viaţa pe pauză şi ascult fiecare strop, simţindu-i unduirea atât de atrăgătoare pe pământul satisfăcut.
Un orgasm natural, unul mut. Şi tu, la capăt de stradă, cu prietenul tău. O partidă de sex rapid în ploaie, în văzul tuturor. Nimic nu vă opreşte, sunteţi amândoi două finiţe la fel de josnice.
Trag jaluzelele şi mă arunc în pat.
Nici ploaia nu poţi s-o mai asculţi în linişte …