Am sărit peste ziua de joi, crezând că nu s-a întâmplat nimic interesant. Însă s-a întâmplat ceva nu numai interesant, aproape apocaliptic, terifiant. Mi-am dat seama că ne îndepărtăm.
Astăzi e joi. Calendarul mă trădează, mă bate pe umăr şi mă atenţionează că am încurcat zilele. E luni defapt. Dar asta nu mă împiedică să-mi imaginez că e joi.
Cum spuneam, astăzi e joi…la mine în suflet, la mine în stomac. E ziua accea pe care o resimt atât de bine în interiorul trupului meu, încât încep adesea să cânt ca un copil nebun. E ziua aceea care se zbate în mine, care îmi spune că nu e timp de stat pe loc.
E joi. Mereu am fost sigură că e joi în astfel de zile.
Afară plouă. Dar nu e o ploaie violentă, o ploaie care să mă agite sau care să mă revolte. E o ploaie rece, dar cu stopi mici. E o ploaie liniştită, dar ageră. E acea ploaie care va curăţa ziua aceasta.
Distanţa dintre noi e lungă. Depinde cum o calculezi. Tu o calculezi în paşi, şi brusc eşti în ceaţă. ( 200 de paşi sunt mulţi?) Eu o calculez cu unităţile de măsură ale sufletului meu josnic. Sunt unităţi de măsură nedefinite, incerte, însă pentru mine atât de clare… ne desparte o discuţie, ne despart nişte cuvinte aruncate la întâmplare şi da … 200 de paşi.
Dacă ai să faci primul pas, promit să-i fac eu pe restul 199. Nimic nu mă va opri azi să păstrez amintirea unei zile de luni ce părea a fi joi.
E joi, dar noi nu mai suntem acei “noi doi” dintr-o altă joi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu